Grand Canion - The trip of a lifetime

Marele Canion (ii voi spune in continuare MC) este un obiectiv turistiv reprezentativ, iconic, cum zice americanul. Normal ca, atunci cand am planificat calatoria in America, si eu mi-am dorit sa vad MC. Am inceput sa caut pe net si sa citesc despre el. Fotografiile m-au incantat, dar informatiile despre cat de pregatit trebuie sa fii (atat fizic, cat si echipament) m-au cam desumflat. Daca pentru orice munte normal provocarea este sa il urci, sa ajungi in varf, pentru MC provocarea este sa il cobori, sa ajungi la fundul celor 7 oceane. Statisticile spun ca 5 milioane de vizitatori vad anual M.C, dar doar 1% ajung la Phantom Ranch, cel mai adanc loc. Ei bine, eu am fost din cei 1% norocosi care au ajuns acolo si s-au mai si intors ca sa povesteasca:

 Acum 2 luni cautam solutii cum sa fac sa vizitez canionul, avand in vedere timpul scurt avut la dispozitie si perioada anului cu temperaturi ce puteau ajunge in Canion chiar si la 50 grd Celsius. O excursie cu catarul (un fel de cal mai mic, dar mai destept) a parut cea mai buna idee. 5 ore dus, 5 ore intors nu credeam sa fie chiar asa de mult, iar doua zile de admirat canionul parea solutia cea mai buna. Problema era ca rezervarea unui magar se face cu un an inainte. Am avut un noroc chior si am gasit totusi cu 3 saptamani inainte. Jubilam!
Jubilam si la 6.30 dimineata cand am ajuns la locul de intalnire cu catarii. Jubilam si in mijlocul instruirii despre cum trebuie indrumat si motivat animalul (motivat, nu biciuit). Eu si cu Sarah, o fetita de 10 ani, eram numai zambete si exclamari. Faceam fotografii la tot si la nimic. Ni s-a promis "The trip of your lifetime". Restul adultilor erau seriosi, parca stiau ce ne astepta....

 

Si am inceput coborarea. Deja dupa prima jumatate de ora imi inghitisem orice zambet. Camera foto ma batea pe sold, salele ma dureau, in palma se prefigurau niste bataturi strajnice, genunchiul stang incepea sa imi cedeze. Cand am ajuns la Indian Garden, pe la jumatatea drumului, si am coborat de pe catar, a trebuit sa reinvat mersul pe jos. Eram atat de obosita incat nici nu imi ardea de facut fotografii. Imi venea sa zic ca un copil: Are we there yet? Are we there yet? Eu si toti ceilalti 8 participanti.

 Coborarea abrupta, leganarile in sa, arsita si faptul ca inca nu ne obisnuisem cu animalele ne-a dat de furca si restul drumului.  Cu chiu cu vai am ajuns in vale, la Phantom Ranch, chiar inainte sa inceapa furtuna. Peisajul somptuos a mai indulcit durerile din diverse zone. Somnul de dupa masa (caci majoritatea dintre noi am cazut rupti) si o masa buna ne-a ajutat sa vedem cu ochi mai buni ziua ce avea sa vina si urcarea calare pe catari.

 

 

Ziua a doua a fost muuult mai usoara. Urcam, deci nu mai era nevoie sa ne incordam in sa, catarii facand toata treaba, peisajul devenea din ce in ce mai spectaculos, Alicia ne povestea legendele locului si ne provoca sa vedem in diverse stanci chipuri si animale. Am facut pauze mai dese si am reusit sa fac fotografii. Vremea a tinut cu noi, furtuna ne-a ocolit si nici nu a fost excesiv de cald. Iar daca in prima zi am urat-o din tot sufletul pe Delilah, caluta mea, a doua zi am invatat ce inseamna respectul pentru animalul care stie traseul, care are forta si rezistenta si care raspunde corect daca stapanul stie cum sa il controleze. Sigur ati vazut prin fotografii, prin filme sau documentare, cum se casca un hau in stanga si in dreapta si este doar o poteca ingusta prin care poti traversa. Ei bine, catarii ne-au dus cu bine prin zone de genul asta, au trecut peste un pod, printr-un tunel si s-au oprit aliniati ori de cate ori era cazul sa lasam sa treaca alti catari sau alti oameni.

 

 

Cu ce am ramas in aceasta calatorie? Dincolo de bataruri, febra musculara si dureri de genunchi, am invatat ca un catar este un animal deosebit (vede mai bine ca un cal, rezista 3 zile fara apa, este mult mai ascultator- nu loveste si nu musca), ca peisajele deosebite nu au farmec daca nu simti pe pielea ta forta locului, ca siguranta vine pe primul loc si apoi distractia.

 

Despre Marele Canion pot spune ca este o provocare daca alegi sa il strabati, indiferent ca mergi pe jos sau calare. Cel mai simplu este sa stai si sa il admiri din multele puncte de belvedere. (poate e simplu si sa il vezi cu elicopterul sau dintr-o plimbare cu barca pe raul Colorado).
Nu stiu daca a fost totusi calatoria vietii mele. Ramane de vazut ce imi rezerva viitorul....