Ocolul Americii in 33 de zile

Acum mai bine de o luna am facut un plan pentru a face un tur prin sudul Americii de Nord. Planul era sa nu fie niciun plan, doar cateva puncte de reper: cateva orase mari si 2-3 atractii turistice semnificative.

Ce a insemnat de fapt acesta calatorie? Depasirea unor limite personale, a zonei de confort si a unor preconceptii, descoperierea unor locuri extraordinare si largirea ariei de cunoastere.
Am experimentat desertul, muntele, oceanul, izvoare si delte, metropole si orasele uitate de lume. M-a ars soarele la 49 de grade si m-au plouat ploi torentiale. M-am distrat copios, dar am trecut si prin situatii periculoase. Dar in fiecare zi am luat-o de la capat cu forte proaspete, gata de noi experiente. Serile, cu ultimele puteri, alegeam si prelucram fotografii si incercam sa fac un rezumat pe blog, pentru a pastra si a transmite cat mai mult din gustul calatoriei.

Daca ar fi sa fac un top al celor mai frumoase experiente sau al lucrurilor care m-au impresionat negativ, nu cred ca as putea. Pot spune ca foarte mult mi-a placut sa admir cerul. In America cerul este extraordinar, asa nori si asa lumina nu am mai prins demult. (Impresia asta vine poate si din faptul ca in America sunt intinderi mari de teren si exista o vizibilitate mult mai buna).
La fel de mult mi-a placut pur si simplu sa fiu turist, client, caci americanii stiu sa ofere servicii, sa te faca sa te simti special. Fie ca vorbim de servicii de cazare, masa sau ghidaj, toti sunt comunicativi si serviabili. (Cu siguranta ca acest lucru este influentat si de bacsisul care este solicitat de fiecare data si care ajunge si la 15-20%).
La extrema cealalta, nu am apreciat deloc cum se mananca in America: mancare superprocesata, mult zahar in orice (carnati, bacon), bauturi acidulate si dulci, totul la portii uriase. Cafeaua este slaba si berea are gust rau.

Daca ar fi sa enumar cifre, totul s-a rezumat la 33 de zile de expunere la nou si diversitate, la 10000km parcursi in lungi ore petrecute in masina, la 14 state vizitate - fiecare avand specificul lui, la12 hoteluri si moteluri la marginea soselei -  in care am lasat oboseala de peste zi, la 6 orase mari la care am apucat doar sa trag cu ochiul si pe care mi-as fi dorit sa le explorez mai mult, la 4 parcuri nationale care m-au facut sa imi dau seamna ce norocoasa sunt ca am avut ocazia sa le vad la 16 posturi pe blog si, nu in ultmul rand, 2 kilograme in plus fata de greutatea cu care am plecat....Dar a fost o calatorie mult mai importanta decat o serie de cifre, rezervari pe Booking sau topuri TripAdviser. A fost o provocare fizica si psihica, un exercitiu de disciplina si de acceptare a diferentelor culturale. Dincolo de toate a fost o bucurie si imi doresc sa revin.

Au ramas multe de explorat. Si in America, dar mai ales in mine insami!

O dupa amiaza pe Mississipi

Am o atractie fata de apa. Fie ca e o baltuta facuta de ploaie, fie ca e mare, lac sau apa curgatoare, imi place. Imi place mirosul, racoarea, flora si fauna....
Asa ca, atunci cand a venit vorba sa facem un ocol prin hatisul de canale facute de Mississipi la varsarea in ocean, am zis da, mai clar ca la primarie :). Ploua, dar termomentrul masinii arata ca este cald. Am iesit afara sa fac prima fotografie.

Instantaneu parul mi s-a lipit de cap, hainele de corp, dar si degetul de declasantor. Temperatura resimtita era infioratoare si era si foarte, foarte umed. Dar peisajul compensa din plin. Strada mergea printre canale si uneori la stanga era apa si la dreapta padure inundata. Alteori la dreapta erau locuinte lacustre si la stanga pontoane catre alte locuinte in adancul padurii.

 

Mi-am incercat norocul si am pornit-o pe un ponton inarmata cu un zambet si cu o vorba buna, dar pregatita sa o iau la goana daca va iesi un batran cu pusca la mine ca i-am incalcat proprietatea.
Am avut noroc si era o casa parasita, asa ca am admirat in liniste celalalt mal, copacii si am savurat tranpiratia care mi se lipea de sira spinarii.

In incercarea mea de a suprinde si mai mult din frumusetile locului, am esuat. Obiectivele mi se abureau de la diferenta de temperatura masina-aer liber, asa ca am continuat sa fotografiez cu ochiul mintii si sa imi inchipui cum ar fi sa imi beau cafeaua dimineata pe terasa unei case de pe canal.

O dupa amiaza pe Mississipi

Am o atractie fata de apa. Fie ca e o baltuta facuta de ploaie, fie ca e mare, lac sau apa curgatoare, imi place. Imi place mirosul, racoarea, flora si fauna....
Asa ca, atunci cand a venit vorba sa facem un ocol prin hatisul de canale facute de Mississipi la varsarea in ocean, am zis da, mai clar ca la primarie :). Ploua, dar termomentrul masinii arata ca este cald. Am iesit afara sa fac prima fotografie.

Instantaneu parul mi s-a lipit de cap, hainele de corp, dar si degetul de declasantor. Temperatura resimtita era infioratoare si era si foarte, foarte umed. Dar peisajul compensa din plin. Strada mergea printre canale si uneori la stanga era apa si la dreapta padure inundata. Alteori la dreapta erau locuinte lacustre si la stanga pontoane catre alte locuinte in adancul padurii.

 

Mi-am incercat norocul si am pornit-o pe un ponton inarmata cu un zambet si cu o vorba buna, dar pregatita sa o iau la goana daca va iesi un batran cu pusca la mine ca i-am incalcat proprietatea.
Am avut noroc si era o casa parasita, asa ca am admirat in liniste celalalt mal, copacii si am savurat tranpiratia care mi se lipea de sira spinarii.

In incercarea mea de a suprinde si mai mult din frumusetile locului, am esuat. Obiectivele mi se abureau de la diferenta de temperatura masina-aer liber, asa ca am continuat sa fotografiez cu ochiul mintii si sa imi inchipui cum ar fi sa imi beau cafeaua dimineata pe terasa unei case de pe canal.

Sky City - orasul tribului Acoma

Dupa o zi de mers intr-un ritm monoton pe interstate 40, semnul indicator spre orasul Sky City a aprins beculetele curiozitatii. Oare Sky City este chiar ceea ce inseamna numele, un oras undeva sus, in munti, aproape de ceruri? Sau poate nu....
Orasul era semnalizat la cateva zeci de mile de soseaua principala, iar peisajul plat pe care il vedeam nu anunta nimic spectaculos. Orasul prin care treceam era modest, ca sa nu zic saracacios. Am continuat totusi, deoarece un indicator vechi si sifonat anunta un centru cultural si un muzeu de olarit.

 

 Curand nu mi-a venit sa imi cred ochilor: drumul pe care mergeam era de fapt un deal, apoi cobora spectaculos intr-o vale, pentru a trece timid printre niste porti naturale formate din niste stanci uriase. Departe de tot se vedeau case. Chiar era un oras aproape de cer!

Am continuat drumul cu nerabdare si curiozitate. Cine sunt oamenii care locuiesc acolo? Cum au evoluat ei de-a lungul timpul? De ce s-au stabilit acolo si ce relatie au cu blocurile de piatra care le strajuiesc intrarea? Nu mi-am putut stapani un sentiment ciudat care ma cuprindea. Un fel de pace, un fel de veneratie si un fel de frica. Peisajul iti taia respiratia si impunea respect.

 

 

 Cand am ajuns la fata locului soc si groaza! Centul cultural era inchis, totul era pustiu, iar la intrarea inspre oras era scris mare si citet: NO VISITORS BEYOND THIS POINT! Era clar, eram intr-o rezervatie, mai vazusem acest anunt intr-o alta rezervatie de indieni pe care am vrut s-o vizitam. Stiind ca au reguri clare, am inchis aparatul foto si am intors masina, parasind cu regret locul.

A ramas totusi bucuria descoperirii unei Americi dincolo de ghidurile turistice si emotia intalnirii cu un loc magic.
Daca ajungeti in New Mexico, vizitati Sky City! Mai multe informatii gasiti aici
Si inca o sugestie: e bine din cand in cand sa va abateti de la drum, sa va ascultati intuitia, sa aveti curaj si explorati locuri noi. Puteti vedea locuri deosebite, care nu apar la prima rasfoire a unui ghid turistic.

New Orleans - muzica si arta

Probabil ca 9 din 10 turisti vor spune ca New Orleans este un oras minunat. Probabil ca 9 din 10 localnici ar zice acelasi lucru. Prin urmare nici eu nu as putea sa contrazic statistica - mi-a placut spiritul orasului, mi-a placut Cartierul Francez cu strazile lui cochete, cu artisti ambulanti la fiecare colt de strada, muzica si mirosul de mancare.

 

 

 M-am plimbat pe sub arcadele hotelurilor si restaurantelor iluminate cu gaz, ca pe vremuri, am admirate calestile cu cai, terasele colorate si inverzite si vitrinele haioase.

 

Fatadele modeste ale unor cladiri ascundeau de fapt curti interioare elegante cu vegetatie bogata si piscine.

 Am trecut cu usurinta chiar si peste caldura umeda data de apropierea fluviului Mississippi, lasandu-ma patrunsa de ritmul muzicantilor si admirand artistii expusi in numeroasele galerii de arta. Am mancat mancare cu specific creol si am investit bani in artistii locali.

Strazile cu aspect bening, pastrand ceva din eleganta si rafinamentul frantuzesc, noaptea s-au transformat in haos, iar turistii curiosi, ce explorau cu calm stradutele sunt inlocuiti de hoarde de aceiasi turisti, dar de data asta petrecareti si beti. Un Iisus privea cu intelegere totul. Lumini stridente, strigate si chiote, margele multicolore de Mardi Gras au transformat New Orleasul din ceea ce aducea cu Bruge-ul in ceva foarte asemanator cu Amsterdamul. M-am simtit ca acasa. :)

Petrified Forest - padurea la care am ramas impietrita

Dupa ce am vizitat Outerbanks, Death Valley, Great Canion si Yosemite Park mi-am dat seama ce accent deosebit pun americanii pe patrimoniul lor natural, cat de bine il protejeaza si cum il promoveaza. (Poate ca fiind un pamant tanar si distrugandu-si mare parte din istoricul legat de indieni, patrimoniul lor cultural nu este atat de consistent si atunci promoveaza ce au mai deosebit). Si desi Parcul National Petrified Forest nu era chiar in drum, am furat o zi si am deviat traseul.(chiar daca ulterior am parcurs 1200km intr-o zi, a meritat tot efortul).
Primul contact cu peisajul spectaculos ce avea sa mi se dezvaluie a fost la un magazin de suveniruri. Cei de acolo au cumparat pamantul, l-au sapat, au scos o multime de lemne-pietre si acum le vand. Eram ca un copil in magazinul cu jucarii: nu le puteam atinge, dar le-as fi luat pe toate acasa. Credeam ca sunt frumoase toate pietrele si toate formele, asa cum stateau aliniate in vitrine. Dar nu vazusem nimic....

Am trecut de punctul de control, am ajuns la primul punct de informare si am aflat ca ceea ce urma sa vad nu era un peisaj selenar, ci foste paduri preistorice, pline de vegetatie si dinozauri, care de-a lungul timpului s-au transformat in zone aride. Apa si vantul au facut o treaba extraordinara, au tapitat pur si simplu peisajul, creand ceea ce acum cunoastem drept Crystal Forest, Blue Forest si Painted Desert.

 

 Am lasat masina si a mers ca in transa pe aleile marcate. Pentru o clipa mi-am inchipuit ca nu am ajuns cu masina acolo, ci ca am fost rapita de extraterestrii si ca sunt intr-o alta lume si calc pe alte taramuri: pamant gri-albastru, lemne-pietre de toate culorile aruncate aleatoriu, dar totusi cu grija, cratere rosii. Am ramas impietrita incarcand sa cuprind cu privirea cat mai mult din ce vedeam in jurul meu.

 

 

Am inteles brusc de ce la intrarea in parc, pe post de bilet, am primit o fisa in care erai incurajat sa "parasti", sa semnalezi daca cineva fura sau face ceva sa schimbe acel peisaj. Si am mai inteles ca pietrele din vitrina nu mai aveau aceeasi valoare odata scoase din mediul lor.

 Soseaua serpuia prin mijlocul unui peisaj sec, dar in acelasi timp plin de semnificatii. La cateva mile de bustenii impietriti am ajuns la Newspaper Rock. Ce sa fie, ce sa fie? Era o piatra, de fapt un corp masiv, in fundul unei prapastii si piatra respectiva era plina de semne si desene ale unei vechi civilizatii indiene. Am avut o senzatie foarte ciudata citind semnele respectiva, parca spionam, parca intram in vietile unor oameni pe care nu aveam cum sa ii inteleg.

 Am plecat de acolo marcata de magia locului si am avut supriza sa imi dau seama ca mergeam pe Route66. Pe o distranta foarte mica Route66 trece prin Petrified Forest si este marcat, ca sa se stie!
Frumusetea deosebita a locului este intregita de peisajul de un rosu elegant al desertului ce imprejmuieste in partea de nord Padurea impietrita.

 P.S. Trebuie sa imi marturisc un pacat: nu m-am putut abtine sa nu ma uit cu mainile la lemnele-pietre. Am atins (si m-a atins) fiecare lemn fosilizat si fiecare piatra ce imi era straina ochiului.

Oatman - orasul fantoma de pe Route66

Mergand asa, intr-o doara, pe Interstate 40, am cotit la dreapta pe Route66. Toata lumea care ajunge in Los Angeles se fotografiaza cu un stalp Route66 sau isi ia un suvenir. Eu am vrut chiar sa pun piciorul, mai bine zis roata masinii, pe acest drum istoric. De mers, nu am mers prea mult, pentru ca pe anumite portiuni drumul era...istoric, adica crapat, spart si mergeai cu viteza prea mica si prea zdruncinat ca sa te mai poti bucura de peisajul monoton: nimic in drepta, nimic in stanga. Foarte rar o cladire veche (fosta benzinarie sau magazin) striga dupa tine: "Sunt o... benzinarie roz, din fier, cu liminite, pe Route 66, opreste aici si cumpara ceva".

 

 

 

Am continuat traseul ca vantul si ca gandul pe I 40 pana cand, din nou, de plictiseala, am cotit-o pe Route66. Peisajul arid a fost inveselit putin de podoabe de craciun, semn ca ne apropiam de ceva civilizatie.

 

In varful dealului ne-am oprit brusc, deoarece cativa magarusi blocau calea. Intrasem in Oatman, orasul fantoma de pe Route66, orasul ce nu vrea sa moara. Modul lor de a opri si de a atrage turistii mi s-a parut inedit: magarusi ce se plimbau liberi si prietenosi printre masini si turisti, un pseudo-serif care tragea cu gloante oarbe, o mina muzeu, un fost hotel muzeu si magazin (gratuite). Localnicii iti vindeau orice: de la brelocuri, la cruci din lemn de cactus.

 

 

 

Route66 nu mai exista, a fost inlocuita de sosele interstate, mai moderne si mai rapide, o parte din ele paralele cu Route66, altele suprapuse peste acesta. Soseaua mama a fost desfiintata, dar Oatman inca traieste, 20 de cladiri intr-un varf de munte.
Am continuat traseul printre munti, prin pustietate, pana la "End of the road". Soseaua Route 66 a murit, traiasca Interstate 40!

 Ultima imagine de pe Route 66 a fost cu o serie de cutii postale in mijlocul pustietatii, singurele marturii ale unei dezvoltari trecute.