Cum se chemă cei care deşi citesc pe net că e furtună în munţi, pleacă totuşi la munte? Să le zicem....temerari. Deci, temerarii îşi luară bocancii (fiecare după posibilităţi), pelerinele (unii şi pantalonii de ploaie), rucsacii anti-apă şi porniră să urce pe Jepii mici. În ciuda norilor şi a ceţei de pe vârf, noi am început să urcăm plini de optimism. Traseul era plin de oameni, unii coborau, alţii urcau, erau părinţi cu copii, munţomani adevăraţi, dar şi "fetiţe" în adidaşi şi colanţi (în ciuda avertismentelor că traseul este periculos şi în ciuda crucilor şi a plăcilor comemorative presărate mai la tot pasul). Peisajul a fost fabulos, atât cât a fost, căci după trei ore de mers s-a făcut brusc (cam în 2 minute) întuneric şi ceaţă. Tunetele nu au lăsat niciun dubiu în privinţa furtunii ce a urma. Noi ne-am continuat drumul ca nişte flori, ştiind că suntem "bazaţi" - aveam pelerine şi mai aveam o oră jumătate până la telecabina care ne-ar fi salvat şi ne-ar fi adus în civilizaţie cât ai clipi. Am admirat peisajul - flori şi zăpadă, stânci şi cascade - şi ne-am bucurat să fim în ceaţă, printre nori. Odată ajunşi pe platou, ne-am decis să ne echipăm căci primi stropi începură să cadă timid. Era 3. Cei mai înţelepţi dintre noi au pornit-o spre telecabină, dar unii dintre noi, îmbărbătaţi de succesul repurtat asupra muntelui, am considerat că avem vreme să vedem şi crucea de pe Caraiman. Şi era să ne vedem crucea!!! :( Cu ploaia în spate am pornit. Pe la jumătatea drumului aveam de trecut o limbă de zăpadă îngheţată, pe o pantă cam abruptă. Ne-am aventurat deşi se vedea că nu trecuse nimeni de curând. Am înaintat o porţiune, dar ne-am dat seama că nu se putea trece şi am renunţat la timp. Cu greu ne-am întors călcând ca pe cuie şi agăţându-ne de gheaţă. La marele fix căci brusc a început grindina. Nici mama pelerinei, a pantalonilor şi a bocancilor nu ne-a putut salva de piatra care lovea, citez din clasici, "ca la paintball". Dar traiască bocancii, căci deşi îngheţată şi înfricoşată, am ajuns 90% uscată la cabană, faţă de dragi mei prieteni care au stat ciuciuleţi 2 ceasuri până am ajuns la vilă. Nu ştiu ce au gândit cei care şi-au lăsat crucea în munţi, dar eu am simţit pe pielea mea că nu e de glumit cu muntele şi că nu e cazul să risc, ci să îmi port crucea până la final.
În figurile alăturate se poate vedea aventura noastră, în toată splendoarea ei.
Fig.1 Muntele la ora plecării
Fig. 2 Dragoste pe o limbă de zăpadă
Fig.3 Floare curajoasă, pe o stâncă, lăngă un vechi..colţ de zăpadă
Fig. 4 Stânci şi lanţuri, traseu periculos (pentru cine nu credea)
Fig. 5 Ceaţa care în 2 minute a cucerit valea şi muntele
Fig. 6 + Fig. 7 La vilă, după furtună
Fig. 2 Dragoste pe o limbă de zăpadă 
Fig.3 Floare curajoasă, pe o stâncă, lăngă un vechi..colţ de zăpadă
Fig. 4 Stânci şi lanţuri, traseu periculos (pentru cine nu credea) 
Fig. 5 Ceaţa care în 2 minute a cucerit valea şi muntele
Fig. 6 + Fig. 7 La vilă, după furtună
Despre Braşov, dar nu despre Tâmpa, nu Poiana, nu Piaţa Sfatului, nu turnuri, porţi şi bastioane. Ci despre Cimitirul saşilor: un cimitir vechi (am remarcat stilul pietrelor funerare şi a altor detalii de mormânt), dar în acelaşi timp modern (a se vedea bateria solară şi facilităţile de îngrijire a mormintelor), un cimitir plasat central, dar uitat de lume. 
Tu ce vezi?